Dacă citeşti prezentarea filmului italian Habemus Papam (2011), în regia lui Nanni Moretti, cu care s-a deschis aseară ediţia a doua a evenimentului numit „Les Films de Cannes à Bucarest”, ai tot respectul pentru un asemenea subiect:
„Cardinalul Melville (Michel Piccoli) este ales Papă, spre surpriza şi spre uşurarea celorlalţi cardinali din conclav, care se roagă în gând să nu primească cel mai dificil job din lume. Paralizat de ideea că nu va putea duce în spate asemenea povară, cardinalul Melville nu se poate arăta mulţimii din piaţa San Pietro pentru a confirma alegerea. Un psiholog (Nanni Moretti) îi este adus special pentru a trata atacul de panică, însă noul Papă fuge din Vatican, lăsând în suspans întreaga Romă”.
În realitate, adică pe peliculă se întâmplă cu totul altceva: vedem o băşcălie la evenimentul legat de alegerea unui papă. E o galerie de portrete fosilizante, un fel de conclav inchizitorial, ca în filmul lui Forman Fantomele lui Goya (2006), numai că aici personajele sunt îmbrăcate nu în negru, ci în roşu. Cum se alege un nou papă, cu tot ritualul Conclavului cardinalilor, cu momentul când trebuie să iasă pe coşul Vaticanului fumul alb, pe care îl aşteaptă mulţimea, am văzut în direct, după moartea papei Ioan Paul al II-lea. Dar şi alte filme au prezentat acest moment, precum Îngeri şi demoni (2009) al lui Ron Howard. Mă mir că Moretti nu a exploatat şi momentul când Papa este verificat dacă are ce are bărbatul, fiindcă în istoria Vaticanului au apărut şi femei deghizate, alese papă.
Dar regizorul transformă tot acest moment al alegerii într-o bufonadă. E o parodie mai mult sau mai puţin reuşită, în stilul lui Fellini. Filmul are şi burţi de neimaginat, precum secvenţele cu voleiul jucat de cardinali. Adesea umorul este îngroşat, ca în cazul personajului care joacă un fel de sosie a papei, un soldat din garda elveţiană, care mişcă din când în când draperia ca mulţimea din piaţă, inclusiv cardinalii care se holbează pe la uşi, pe la fereşti, să creadă că papa există, trăieşte şi se plimbă prin apartamentul său. Momentul când soldatul pune muzică ritmică se transmite în toată clădirea, dezmorţind oasele îmbătrânite ale cardinalilor.
Aşteptarea este o mare cacealma, bine trăită de cardinali, fie jucând cărţi, fie alte jocuri, trăită însă la disperare de Purtătorul de cuvânt al Vaticanului, jucat de Jerzy Stuhr, singurul care ştie că Melville, papa ales, nu se află în clădirea Vaticanului, a fugit, duce o viaţă incognito de om normal. Melville stă într-un hotel unde întâlneşte o trupă de teatru, cu care are un schimb de replici din piesele lui Cehov, pe care nu le-a uitat, fiindcă în tinereţe a dat şi el admitere la teatru şi a picat. În acest punct se pare că model pentru Moretti a fost chiar episodul similar din viaţa lui Ioan Paul al II-lea, care şi-a dorit la18 ani să devină actor.
Şi papa lui, Melville, e foarte original, originalitate care culminează la sfârşit cu apariţia la balconul istoric al Vaticanului, unde ţine discursul mult aşteptat, în care explică faptul că el e depăşit de misiunea pentru care a fost ales şi că nu o poate îndeplini, deşi iniţial spusese că e hotărârea lui Dumnezeu faptul că el a fost alesul. Din acest discurs fără sens reiese că el se îndoieşte de hotărârea lui Dumnezeu. Ba e posibil, aşa cum se sugerează într-o scenă, ca Melville nici să nu creadă în Dumnezeu!
O asemenea situaţie nu a existat în toată istoria papalităţii, dar şi-a imaginat-o un regizor italian. Cu ce scop? Care este semnificaţia acestui fapt? Să râdem de biserică, de catolicism, de papalitate? Ce e de râs în faptul că un virtual papă recunoaşte că nu poate purta această cruce? Dar atunci, când l-au ales cardinalii, de ce a spus „da”, de ce a acceptat?
Filmul este plin de astfel de abateri de la logică, fiindcă regizorul nu a urmărit cu consecvenţă o idee, fiindcă nu a avut nici o idee, el nu a urmărit decât să parodieze un ritual imbatabil. De ce? Oare a ajuns Vaticanul o instituţie de luat în râs? Michel Piccoli, care îşi joacă formidabil rolul, ne dovedeşte că nu!
E o producţie total neserioasă. Cu astfel de filme şi cu astfel de evenimente, care vor să concureze piaţa americană, filmul european rămâne dator sie însuşi.
Sursa, autor: Ziare.ro , Grid Modorcea
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu