sâmbătă, 3 octombrie 2015

Da-te la o carte: Juan Gabriel Vasquez - Zgomotul lucrurilor in cadere



Tv Romania
Publicat pe 3 oct. 2015
Da-te la o carte, cu Radu Paraschivescu.
Digi24, 3 octombrie 2015

Fragment în avanpremieră:
Boeingul 757 a coborât la treisprezece mii de picioare rotindu‑se mai întâi la dreapta, apoi la stânga, dar Elena Fritts nu‑şi dă seama. E noapte, o noapte întunecată, deşi senină, iar jos se văd deja contururile munţilor. În geamul de plastic Elena îşi vede chipul oglindit, se întreabă ce caută ea acolo, dacă a fost o greşeală să vină în Columbia, dacă relaţia lor mai poate fi reparată de fapt sau dacă e adevărat ceea ce i‑a spus maică‑sa, cu vocea ei de vestitoare a apocalipsei : „Întoarce‑te la el şi ăsta va fi ultimul dintre idealismele tale“. Elena Fritts e dispusă să recunoască oricând că e o idealistă, dar asta, se gândeşte, nu înseamnă că e condamnată să ia toată viaţa numai decizii greşite : până şi idealiştii mai nimeresc din când în când. Luminile se sting, faţa din geam dispare şi Elena Fritts se gândeşte că nu‑i pasă de ce spune maică‑sa : pentru nimic în lume nu l‑ar fi lăsat pe Ricardo să‑şi petreacă singur primul Crăciun după eliberare.
„Nu, la al meu nu se vede bine“, zice comandantul. „Nu ştiu de ce.“
„Atunci, virez la stânga ? Vrei să virăm la stânga ?“
„Nu… Nu, nici vorbă. Mergem înainte către…“
„Unde ?“
„Către Tuluá.“
„Asta e la dreapta.“
„Unde mergem ? Virează la dreapta. Mergem la Cali. Am cam făcut‑o de oaie, nu ?“
„Da.“
„Cum am putut să o bulim aşa ? Dreapta imediat, dreapta imediat !“
Elena Fritts, aşezată pe locul ei de la clasa economic, nu ştie că ceva nu merge bine. Dacă ar avea cât de cât cunoştinţe de aeronautică i s‑ar părea suspecte schimbările de direcţie, şi‑ar putea da seama că piloţii au deviat de la ruta stabilită. Dar nu, Elena Fritts nu are habar de aero­nautică, nici nu‑şi imaginează că a coborî la mai puţin de zece mii de picioare într‑o zonă muntoasă, necunoscută, e extrem de riscant. La ce se gândeşte, atunci ?
La ce se gândeşte Elena Fritts cu un minut înainte să moară ?
În cabina piloţilor sună alarma : „Terrain, terrain“, zice o voce electronică. Dar Elena Fritts nu o aude : de unde este ea aşezată, alarmele nu se aud, nici nu se percepe apropierea periculoasă de munte. Echipajul accelerează, dar nu dezactivează frânele. Botul avionului se înalţă uşor. Nu e destul.
„La dracu’ !“ zice pilotul. „Sus, băiete, sus.“
La ce se gândeşte Elena Fritts ? Se gândeşte la Ricardo Laverde ? Se gândeşte la sărbătorile care îi aşteaptă ? Se gândeşte la copiii lor ? „La dracu’ !“ zice comandantul în cabină, dar Elena Fritts nu‑l poate auzi. Au copii Elena Fritts şi Ricardo Laverde ? Unde sunt copiii lor, dacă există, şi cum li s‑a schimbat viaţa cât a fost absent tatăl lor ? Ştiu ei motivele acelei absenţe sau au crescut învăluiţi într‑o reţea de minciuni familiale, de mituri complicate, de cronologii amestecate ?
„Sus“, zice comandantul.
„E în regulă“, zice copilotul.
„Sus“, zice comandantul. „Încet, încet.“ Pilotul automat s‑a deconectat. Manşa începe să tremure între palmele pilotului, semn că viteza nu e suficientă pentru a menţine avionul în aer. „Mai sus, mai sus“, zice comandantul.
„OK“, zice copilotul.
Iar comandantul : „Sus, sus, sus“.
Din nou alarma.
Pull up“, zice vocea electronică.
Se aude un ţipăt întrerupt, sau ceva ce seamănă cu un ţipăt. Se aude un zgomot pe care nu reuşesc, niciodată nu am reuşit să‑l identific : un zgomot care nu e omenesc sau e mai mult decât omenesc, zgomotul vieţilor care se sting, dar şi al materialelor care se rup. E zgomotul lucrurilor în cădere, de la înălţime, un zgomot sacadat şi tocmai de aceea etern, un zgomot care nu mai încetează, care din acea seară continuă să răsune în mintea mea şi nu dă semne că ar vrea să dispară, un zgomot care va rămâne mereu suspendat în memoria mea, atârnând acolo ca un prosop într‑un cui.
Acest zgomot este tot ce se mai aude în cabina zborului 965.
Zgomotul răsună, şi aşa se întrerupe înregistrarea.
Mi‑a luat ceva până să‑mi vin în fire. Nu există nimic mai obscen decât să tragi cu ochiul la ultimele secunde din viaţa unui om : ar trebui să fie secrete, inviolabile, ar trebui să dispară odată cu cel ce moare, şi totuşi acolo, în acea bucătărie din acea casă veche din La Candelaria, ultimele cuvinte ale piloţilor morţi au început să facă parte din viaţa mea, în ciuda faptului că nu ştiam şi încă nu ştiu cine au fost acei nefericiţi, cum se numeau, ce vedeau când se uitau în oglindă; bărbaţii aceia, la rândul lor, n‑au ştiut niciodată de existenţa mea, şi totuşi ultimele lor clipe îmi aparţin şi vor continua să‑mi aparţină. Cu ce drept ? Nici soţiile, nici mamele sau taţii sau copiii lor nu ascultaseră acele cuvinte pe care le ascultasem eu şi poate că trăiseră aceşti doi ani şi jumătate întrebându‑se ce‑o fi spus soţul, tatăl sau fiul său înainte de a se izbi de El Diluvio. Eu, care nu aveam nici un drept să ştiu, acum ştiam; ei, cei cărora le aparţi­neau de drept acele cuvinte, nu ştiau. Şi m‑am gândit la asta : că eu, de fapt, nu aveam dreptul să ascult acea moarte, pentru că oamenii aceia care mor în avion îmi sunt străini, iar femeia care călătoreşte în spate nu e şi niciodată nu va fi unul dintre morţii mei.

Despre autor:
Juan Gabriel Vásquez (Bogotá, 1973) este autorul unui volum de proză scurtă, Los amantes de Todos los Santos, şi al romanelor Los informantes şi Historia secreta de Costaguana. A mai publicat o colecţie de eseuri literare, El arte de la distorsión, şi o biografie a lui Joseph Conrad, El hombre de ninguna parte. A tradus, printre altele, din operele lui John Hersey, John Dos Passos, Victor Hugo şi E.M. Forster şi este editorialist al cotidianului columbian El Espectador. Cărţile sale, traduse în peste 15 limbi, au fost recompensate cu numeroase premii internaţionale, iar cel mai recent roman, publicat în 2011, El ruido de las cosas al caer (Zgomotul lucrurilor în cădere), a primit Premiul Alfaguara în 2011 şi International IMPAC Dublin Literary Award în 2014.
Sursa:BOOK HUB

Niciun comentariu: