luni, 22 mai 2017

Ce am mai citit:Cine a mai pomenit Wagner cantat in surdina


Pe melomanul wagnerian îl găseşti în cele mai neaşteptate locuri. În vastele sale memorii carcerale publicate sub titlul Închisoarea noastră cea de toate zilele, Ion Ioanid evocă întâlnirea, în Penitenciarul Piteşti, cu Mihai (Mişu) Orleanu, fiu de fost ministru liberal, deţinut politic şi „om de o rară sensibilitate sufletească, mereu optimist şi un idealist incorigibil”. Dincolo de aceste date personale, Mişu este (şi rămâne, până şi închisoare) mare amator de muzică de Wagner. Se ştie bine că adesea adepţii patriarhului de la Bayreuth nu sunt simpli degustători ai muzicii maestrului; ei îşi asumă rolul unui apostolat muzical sui generis şi propagă în cele mai neaşteptate medii creaţia idolului lor. Orleanu nu face excepţie, iar Ion Ioanid îi consacră un paragraf grăitor:




Mare meloman şi mai ales pasionat de Wagner, îi cunoştea toate operele pe dinafară. Cât am stat cu el în celulă la Piteşti, îmi vorbea ore întregi despre muzica wagneriană şi îmi exemplifica pasajele mai importante din operele lui, imitând uimitor de sugestiv sunetele instrumentelor suflătoare. Pasiunea pe care o punea în expunerile lui era atât de captivantă, încât reuşise să mă facă până şi pe mine să vibrez într-un domeniu pentru care nu aveam nici o înclinaţie, lipsindu-mi şi urechea şi cultura muzicală.




Mai mult, arta cere sacrificii, iar deţinutul le face fără multe ezitări:




Mişu Orleanu a plătit cu multe zile de beci pasiunea lui pentru Wagner, neputând pune o surdină la trompeta pe care o imita suflându-și în pumni. Din beci se întorcea şi el flămând şi îngheţat, ca oricare din noi, dar cu o bucurie în ochi, care nouă ne lipsea după câte o săptămână sau zece zile petrecute în izolare. „N-o fi plăcut să stai în beci, dar cel puţin poţi cânta în voie, că nu te aude nimeni“, avea obiceiul să spună când se înapoia. Şi-apoi, realizând că se afla din nou în celulă, unde trebuia să aibă grijă să nu i se audă trompeta pe coridor, adăuga indignat: „Cine a mai pomenit Wagner cântat în surdină!“




Greu de spus dacă pasiunea lui muzicală l-a ajutat pe Orleanu să depăşească condiţiile grele din penitenciar. Totuşi, povestea lui are happy end, căci memorialistul încheie cu un pasaj optimist:



După eliberarea noastră din 1964, l-am întâlnit întâmplător pe Mişu Orleanu, pe stradă, în Bucureşti. Era acelaşi. Tot optimist şi plin de încredere într-un viitor cu adevărat liber!





Că Wagner nu merge cântat în surdină o arată şi fotografia care ilustrează postarea de azi. Luată din volumul Ring Resounding de John Culshaw, ea înfăţişează ampla partidă de alămuri cu opt cornuri şi patru tube wagneriene care s-au folosit la înregistrarea operei Das Rheingold în celebra ediţie DECCA (1958).

Sursa:Ce am mai citit
Data:21 mai 2017

Niciun comentariu: