Comuniştii nu au simţul umoruluiCriticii de film, servili regimului comunist, s-au întrecut în a-l ataca pe regizor, deşi cu toţii cunoşteau corupţia, nepotismul, automulţumirea, servilismul, aroganţa şi multe alte carenţe ale birocraţilor. Satira, de care s-au amuzat cu luminile stinse, a devenit ulterior, pe hârtie, în opinia celor mai blânzi dintre critici, rodul imaginaţiei regizorului sau evenimente ce se petreceau în cu totul altă epocă decât cea comunistă. Cei mai îndârjiţi însă proclamau: „ … în felul în care este prezentată întreprinderea D.R.G.B.P. nu se poate vorbi de o exagerare artistică, ci de o viziune greşită…“
DRGBP-ul, instituţia liniştită în care viaţa se desfăşoară domol, fără zguduiri, şi unde totul se împarte egal (ţinând cont de funcţii), este o imagine reală a ceea ce se putea vedea în anul 1955. Există două personaje ce aparţin „lumii vechi“: curajosul funcţionar Tănase Florescu de la imprimate, cel care provoacă „răzmeliţa“ şi arhivarul Ciubuc – naiv, temător şi chiar linguşitor. Alături de aceştia apare omul de tip nou – Directorul, îngâmfat şi tiranic până când îşi simte poziţia ameninţată. În acest context are loc celebra scenă a „dialogului scaunelor“.
Filmul nu a fost interzis de autorităţi, însă a fost marginalizat, rulând doar la Cinematecă, unde accesul spectatorilor era greoi, iar în ultimii ani ai comunismului a fost difuzat şi la televizor, după o atentă cosmetizare realizată prin tăierea secvenţelor incomode.
Sursa:
Historia.ro 
