Dueliştii e, cred, cel mai frumos film pe care l-am văzut pînă acum. Genul de film care te ţine cu gura căscată de la un cadru la altul. Aş spune că e perfect dacă aş crede că perfecţiunea există pentru muritori. Dar e şi unul dintre cele mai discrete filme. Povestea, atît de simplă, te urmăreşte mai multe zile după ce l-ai văzut. Pentru că, preluînd povestirea lui Joseph Conrad, Ridley Scott a distilat-o pînă la esenţe.
Indiferentă la contextul istoric sau geografic, povestea ar fi putut avea aroma de esenţă tare a prozei lui Dürrenmatt. Dueliştii surprinde 15 ani din viaţa a doi husari de pe vremea lui Napoleon, d'Hubert (Keith Carradine) şi Féraud (Harvey Keitel), care se duelează ori de cîte ori se întîlnesc întîmplător şi care scapă cu viaţă de fiecare dată. Conflictul - dacă presupunem că a existat un conflict în relaţia specială a celor doi - e un eveniment insignifiant, invocat de Féraud ca o lezare a sentimentului onoarei. Pentru că e rănit, soldatul (pînă în cele mai intime fibre) Féraud îl va provoca de fiecare dată pe d'Hubert la duel. Filmul e tăcut ca o apă liniştită, dar urcă cu fiecare nou capitol...
Sursa:Agenda LiterNet>Iulia Blaga:Despre un film aproape perfect-Duelistii (nota 10 e pentru Dumnezeu)
