Calauza este un film crestin, asemenea regizorului sau, Andrei Tarkovsky. O calauza conduce doi oameni spre o zona interzisa, unde se afla o camera in care se implinesc toate dorintele. Filmul este o parabola despre natura umana si despre mantuire.
Filmul, aparut in primavara anului 1979, in Olanda, a fost filmat in Uniunea Sovietica, sub regia lui Andrei Tarkovsky, cu un scenariu intocmit dupa cartea "Picnic la marginea drumului", scrisa de fratii Arkadiy si Boris Strugatskiy. Initial, scenariul a purtat titlul "Masina dorintelor". Rolul principal este interpretat de Aleksandr Kaydanovskiy. Filmul are o durata de 163 de minute. Coloana sonora este alcatuita din compozitii semnate de Eduard Artemiev, Maurice Ravel si Ludvig van Beethoven.
In anul 1976, Andrei Tarkovsky intocmeste scenariul, impreuna cu fratii Strugatskiy, iar apoi, in anul 1977, filmeaza pelicula. O mare parte din film se pierde la developare. Dupa ce, in primavara anului 1978, regizorul sufera un infarct, el reface scenariul si continua filmarile. Calauza este terminata in anul 1979.
Filmele lui Andrei Tarkovsky sunt unice in ceea ce priveste viziunea asupra spatiului si a timpului. Filmele realizate de acest regizor abunda in simboluri crestine. El spune: "Creatia este unul dintre momentele de pret in care ne asemanam Ziditorului; de aceea, n-am crezut niciodata intr-o arta independenta de Ziditorul suprem, nu cred intr-o arta fara Dumnezeu. Sensul artei este rugaciunea, este rugaciunea mea. Daca aceasta rugaciune, daca filmele mele pot aduce oamenii la Dumnezeu, cu atat mai bine. Atunci viata mea isi va capata intregul sens: acela, esential, de a sluji."
Calauza
Varianta finala a filmului difera foarte mult de povestea care a stat la baza acestuia. Scenariul final este a unsprezecea varianta propusa de fratii Strugatskiy. Insusi regizorul Tarkovski sustine faptul ca filmul nu are nimic in comun cu cartea de la care a pornit, in afara ideii de "calauza" si "zona".
In carte, actiunea se petrece langa un anumit oras, unde, in urma cu douazeci de ani, a aterizat o nava extraterestra. Desi nu se mai inregistreaza nici o prezenta straina, in regiunea industriala si in cimitirul orasului se intampla inca lucruri neobisnuite, impotriva legilor fizicii. Locul este impanzit de obiecte necunoscute, drept pentru zare, "zona" este izolata de restul orasului de catre un institut de cercetare care studiaza fenomenul. In jurul Zonei ia nastere o piata neagra a obiectelor extraterestre. Pentru aceasta, cativa oameni isi risca neincetat viata pentru a patrunde in Zona si a scoate afara diverse obiecte.
In film, datorita zvonului ca intr-o anumita zona ar exista un loc al implinirii tuturor dorintelor, politia interzice accesul. Se formeaza o noua meserie, una ilegala si plina de riscuri, aceea de a fi calauza in Zona. Datorita riscului de a fi impuscat la intrarea in Zona si al multiplelor capcane ascunse in Zona, noua meseria este imbratisata doar de cei respinsi de societate.
Filmul ne prezinta personaje tipologice. Calauza isi pierde identitatea, numele si biografia. La fel si celelalte doua personaje principale, care nu au nici o legatura cu povestea din carte. Cei doi barbati care apeleaza la o calauza nu au nume, ci sunt numiti cu apelative simbolice: Profesorul si Scriitorul. Acestia sunt imagini ale unor categorii sociale de elita: omul de stiinta si artistul.
Barbatul care se face pe sine calauza celorlalti este infatisat ca un marginalizat de societate, anormal si inapt, desi in camera lui o bogata biblioteca trimite exact spre opusul acestei aprecieri grabite. Sotia si fiica calauzei nu apar in carte, ci doar in film. Sotia il dezaproba pe cel care se face pe sine calauza unor straini, cu riscul vietii sale. Prin aceasta se arata conditia celui care iese din banalul vietii cotidiene, de a fi neinteles si deazprobat de cei din jurul sau.
In afara Zonei, lumea este decazuta: ruine industriale, case invechite, noroaie si rugina. Aceste locuri sunt filmate in sepia pentru a accentua si mai mult diferentele. In schimb, in Zona, totul este filmat color. Zona se prezinta la modul absolut ca o realitare spirituala.
Calauza isi asuma responsabilitatea de a-i conduce pe cei doi in Zona. Pentru a patrunde in Zona, cei trei sunt nevoiti sa treaca de gardurile electrificate, pe sub o ploaie de gloante. Cei doi calatori trebuie sa urmeze cu strictete instructiunile calauzei lor, care se deplaseaza cu precautie, Zona fiind periculoasa, imprevizibila si plina de capcane ascunse.
Profesorul, care il intruchipeaza pe omul de stiinta, da dovada de disciplina, urmand in detaliu instructiunile calauzei, in timp ce scriitorul, care il intruchipeaza pe artist, este nesupus si nonconformist, punand tot timpul la indoiala indemnurile acestuia.
Scopul calatoriei lor nu este descoperit dintru inceput, ci el se lamureste treptat. Tinta celor doi este o camera ciudata despre care se spune ca poate indeplini cea mai adanca dorinta din sufletul celui ce intra in ea: Camera-Dorintelor. In acest loc nu este permis a se intra cu ganduri si pofte impure.
La inceputul drumului, Calauza se roaga pentru cei doi, zicand: "Sa se limpezeasca ceea ce si-au pus in gand. Sa creada. Sa rada de inaltele lor pasiuni; ele nu izvorasc dintr-o energie sufleteasca, nu sunt decat niste frictiuni intre noi si lumea exterioara. Sa capete incredere in ei insisi. Sa devina neajutorati ca pruncii, deoarece slabiciunea e mareata, iar forta e demna de dispret. Cand se naste, omul e slab, iar atunci cand moare ajunge aspru, rigid. Copacul, cand e tanar, e fraged; dupa ce creste, se aspreste. Duritatea si forta prevestesc moartea. Fragezimea si slabiciunea exprima prospetimea vietii. Nimic din ce s-a asprit nu poate sa invinga."
Cei doi straini intra in Zona fara disponibilitatea interioara cuvenita. Scriitorul o face din plictiseala, pentru a gasi noi surse de inspiratie, iar profesorul o face dintr-un soi de curiozitate si mandrie, cautand sa anihileze tot ce nu poate fi masurat cu simturile fizice. Acesta este si motivul pentru care cel din urma intentioneaza sa dinamiteze Camera Dorintelor. Amandoi refuza minunea.
Intre ei si calauza lor se infiripa un dialog bogat metafizic. Cei trei isi observa propriile neimpliniri, fiind tot mai constienti de starea lor de imperfectiune. Concluzia finala: fericirea nu trebuie cautata undeva anume, ci ea trebuie regasita in adancul sufletului nostru. Mai mult, cautarea si implinirea binelui nu are sfarsit, orice oprire anuland totul. Mantuirea este continua, ea implicand nadejde, iubire si incredere.
Calauza foloseste multe cuvinte din Noul Testament, aratand prin aceasta dorinta lui dupa binele oamenilor. In urma multor cautari si revolte interioare, cand ajunge in locul mult-dorit, cei doi calatori nu mai sunt in stare sa-si rosteasca cererile, dandu-si seama ca nu mai au puterea de a dori cu adevarat.
Cel care a ajuns pana in acest loc trebuie doar sa se concentreze, sa incerce sa-si aminteasca intreaga viata, pentru ca atunci cand omul se gandeste la trecut, el devine mai bun. Dar mai cu seama, trebuie sa creada. Zona se lasa cucerita numai de cel care s-a lasat patruns de ea.
Calauza este dezamagita de atitudinea celor doi, ca si de altii pe care i-a indrumat in Zona. Niciunul dintre cei dusi in Camera nu se dovedeste a fi demn de oportunitatea oferita. Oamenii nu se pot mantui prin ei insisi, oricat de inteligenti sau hotarati ar fi.
Cand, in pragul Camerei, Calauza isi aminteste de sotia si fiica sa, ploaia vine ca o incuviintare, ca un semn de reinnoire a dragostei si a vietii. Se gandeste atunci sa le aduca in acest spatiu curat, zicand: "Ce-ar fi sa las totul balta, sa-mi iau nevasta si fetita si sa venim aici? Pentru totdeauna. Aici nu e nimeni. Nimeni n-are sa le faca vreun rau." Intors acasa, dezamagit de nepasarea si egoismul semenilor sai, Calauza hotaraste sa se mute impreuna cu sotia si cu fiica lui in Zona.
In final, sotia calauzei spune: "Stiam ca ma voi simti bine alaturi de el. Stiam ca va fi multa suferinta, dar mai bine sa ai parte de o fericire amara decat de o viata cenusie si trista. Atunci, el doar mi-a spus: Vino cu mine! Si l-am urmat. Niciodata, dupa aceea, n-am regretat. Niciodata. A fost multa suferinta, si teama, si rusine, dar n-am regretat niciodata si n-am invidiat pe nimeni. Asa mi-a fost soarta. Asa e viata noastra. Asa suntem noi. Dar, daca in viata n-ar fi fost suferinta, n-ar fi fost mai bine, pentru ca atunci nu era nici fericire, nici speranta. Asa cred."
Cine nu isi asuma suferinta, pentru a o transfigura, alege o existenta comoda, dar urata, pentru ca renunta la libertate, fericire si dragoste.
Sursa:
CrestinOrtodox.ro
Data:11 august 2013
Publicat pe acest blog pe 12 august 2013
