Pentru cine a fost sărbătoarea filmului german?

Un eveniment deosebit, memorabil în totalitate, s-a petrecut la cinema „Studio”: Zilele Filmului German, un eveniment de proporţii, cum nu a mai existat în România, ceva fenomenal, prin calitatea neobişnuită a filmelor la zi ale acestei formidabile şcoli, necunoscute la noi.
Este meritul doamnei Maike Mia Höhne, ea însăşi regizor şi curator al Berlinale Shorts, care a selectat 31 de filme, unul şi unul, o imensă şansă pentru profesorii şi învăţăceii din România să ia contact cu una din cele mai originale şcoli de film din lume.
Din nefericire, nu au fost prezenţi în sala de proiecţie tocmai cei care ar fi chemaţi pentru aşa ceva, nici un profesor, vreun confrate regizor sau critic, doar o mână de pasionaţi ai filmului german, dornici să trăiască momente speciale, la cele mai înalte cote intelectuale şi estetice, bruiate, din păcate, de proiecţii defectuoase, o permanentă desincronizare între imagine şi subtitrare.
Din capul locului trebuie să spun că Maike a avut un criteriu ferm: experimentul. Filmele alese de ea sunt toate nonconformiste, filme care îşi pot avea oricând locul la Tribeca Film Festival, fiind modele de căutare, de limbaj insolit, de regie avangardistă. Iar ştacheta a fost de o înaltă încărcătură intelectuală, prin câteva filme-testament, adevărate ars poetica, precum The Look-Charlotte Rampling şi Mondo Lux – Werner Schroeter, două capodopere, de care ne vom ocupa separat.
Caracterul acestui eveniment abisal, i-aş spune, scoate încă o dată în evidenţă prăpastia care ne desparte, ca realitate şi ca realizări cinematografice, de lumea civilizată, recte şcoala germană. Dacă germanii produc asemenea filme, cu un enorm grad de abstractizare, e o dovadă că aceste filme sunt cerute de realitatea germană, fac parte din viaţa germanilor.
Nu o dată am scris de ce filmul american nu are audienţa scontată în România, de ce filme ca Skyfall sau Argo se proiectează cu doi spectatori în sală. Acelaşi lucru se poate afirma şi în raport cu filmul german, mai ales că multe filme sunt vorbite şi subtitrate în limba engleză. Dacă unele filme din selecţia „Les Films de Cannes à Bucarest” le vedem şi pe piaţa de difuzare de la noi, dimpotrivă, există un gol absolut privind filmul german.
Cum se explică acest avangardism inedit? Primul argument puternic este modalitatea de comunicare aleasă, care este cea mai la îndemna cineastului german: documentarul artistic. Multe filme, cu teme şi subiecte foarte angajate în realitate, în problemele legate de condiţia femeii în special, sunt tratate artistic, cu elemente de evaziune.
În fond, aceste filme reflectă politica actuală a Germaniei, sunt ca un seismograf al ei. Documentul şi ficţiunea sunt mereu asociate, îmbinare, rezultatul fiind copleşitor, ca în Eine Flexibile frau / O femeie flexibilă (2010), realizat de Tatjana Turanskyj, care spune povestea unei arhitecte şomere, Greta (Mira Partecke), din Berlin, în vârstă de 40 de ani, care îşi creşte singură băiatul. Ea lucrează o vreme într-un Call Center, dar este repede concediată. Eşecul profesional este însoţit de tot felul de lovituri în viaţa privată. Toate acestea o duc la o decădere morală, dar şi fizică, fiindcă „salvarea” ei stă în alcool.
Conflictul principal se află între personalitatea Gretei şi regulile societăţii, pe care ea nu le acceptă. Ea refuză să se integreze într-o societate care nu are soluţii normale pentru femei ca ea. Greta, ca şi alte femei din film, este singură, o singurătate soră cu delirul, cum sugerează şi ultimul cadru, în care o vedem într-un lan de grâu cosit cum merge în zig-zag.
E foarte bine găsit titlul în engleză The Drifters, de la drift (plutire), un fel de echilibristică în voia sorţii, aşa cum există în film o secvenţă, în care doi coregrafi, şi ei şomeri, o învaţă pe Greta să cadă, să-şi îndoaie genunchii şi să-şi unduiască trupul până la pământ.
*
Documentare artistice sunt şi Eine Einfache Libe / O iubire simplă (2006), cu un personaj obsedat de sex, realizat de însăşi Maike Mia Höhne, apoi Beziehungsweisen / Relaţii de cuplu (2011), în care vedem ca într-un reportaj trei cupluri rătăcite cum îşi dau în petic la psiholog, ficţiunea fiind marcată printr-un decor desenat pe o scenă, cu uşi fictive, după modelul lui Lars von Trier din Dogville (2003). Drama cuplului este accentuată şi în lung-metrajul lui Pia Marais Im alter von Ellen / La vârsta lui Ellen (2010), Ellen fiind o stewardeză de 43 de ani, care deraiază total după ce află de la partenerul ei de viaţă că el aşteaptă un copil de la altă femeie.
Experimental este şi Der Geburtstag / Aniversarea (2009) de Lola Randl, o farsă, cu un bărbat care vorbeşte spre noi, e ziua lui de naştere, dar nu e felicitat de nimeni, dimpotrivă, el dă telefoane la amici să le spună că e aniversarea lui. Farsă lubrică este şi desenul animat Odă răsăritului (2011), în care o femeie, Lola, îşi transformă funcţiile vaginale şi poetice într-un aspirator.
Rolul imaginaţiei este uriaş în artă. Şi se vede mai ales atunci când ea lipseşte sau este foarte firavă.
Iar când acţionează din plin, rezultă o minune, precum filmele lui Elfi Mikesch, o revelaţie. Bunăoară, Execution: A Story of Mary (1979) este un studiu alb/negru despre regina scoţiană Maria Stuart. Este o lecţie gestuală în stilul lui Mizoguchi din Ugetsu Monogatari (1953). Dar şi o lecţie de bandă sonoră. Muzica, zgomotele şi vocile ecourate ale personajelor sunt în prim plan, ilustrând şocant imagini fotografice cu personajele acţiunii, fotografii care nu sunt nici măcar mişcate. Dar portrete şi detalii sunt realizate în maniera expresionismului german.
Fenomenal este şi Ensemble (2010), care face cât tot Festivalul Naţional de Teatru. Aşa ceva ar fi trebuit proiectat în cadrul festivalului, la Sala Mare a TNB, zi de zi, să vadă toţi profesorii şi învăţăceii ce înseamnă geneza şi laboratorul unui spectacol. E vorba de repetiţiile la Moartea lui Danton de Büchner. Regizoarea Eva Könnemann surprinde o serie de repetiţii fictive dintre un regizor care nu are nici o idee de spectacol, un muzician care nu se implică, o scenografă, câţiva actori şi un dansator. Ei tot dezbat textul şi natura teatrului, cum văd ei spectacolul, dar timpul trece şi îi aşteaptă reprezentaţia în faţa unui public real, plătitor.
Teribil, cu totul insolit, este şi filmul Say Goodbye to the Story / Spuneţi adio poveştii (2005), un scurt-metraj găsit printre lucrurile rămase de la Christoph Schlingensief, un cineast decedat în 2010. Formidabilă manieră de a ucide o poveste, o melodramă, o tânără care se sinucide în baie, neputând să fie salvată de iubitul ei. Mai apare şi o persoană în vârstă, care o ceartă pe sinucigaşă. Această ucidere a poveştii se face prin repetiţie, prin saturare, se reiau de zeci de ori, la infinit, aceleaşi scene, aceleaşi cadre. Un alt film de arhivă al acestui cineast este Für Elise (1982), având o singură secvenţă, cu un tânăr în mijlocul unei pieţe care se chinuie să cânte la trompetă imnul Germaniei.
Sunt şi filme cu soluţii pragmatice, precum cea a lui Jan Peters, care ne spune cum a devenit ghid liber-profesionist, sau soluţia comic-absurdă a lui Matthias Wermke, pe rol de spălător al geamurilor de la trenurile de metrou, fapt care nu este văzut cu ochi buni de conductori şi poliţie. Absurdă pare şi testarea unei arme cu şocuri electrice pe pielea unor poliţişti. Filmul se numeşte Cântarea tinerilor (2010), fiindcă durerosul test este susţinut sonor de compoziţia cu acest titlu a celebrului compozitor dodecafonist Karlheinz Stockhausen.
Experimentul a vizat şi o serie de aspecte politice, cum ar fi documentarul Barbarei Kasper numit 5,5 x 1,5 M (1997), adică dimensiunile unei mese, a cărei poveste se identifică în mare măsură cu istoria socialistă a Berlinului. Această masă a fost martorul a numeroase evenimente ale timpului, de pildă, la ea au stat scriitorii Elfriede Jelinek şi Heiner Müller, o masă disputată, după cum o dovedesc fotografiile şi cei intervievaţi, sfârşind prin a fi incendiată.
.......................................................................................
Desigur, festivalul a conţinut şi alte modalităţi narative pe teme politice tabu. Cel puţin scurt-metrajele sunt adevărate teste cinematografice. Experimentul se adresează în primul rând creatorilor, celor dispuşi să înveţe, să afle ce mai caută sau fac şi alţii. El presupune o natură receptivă specială. Americanii o numesc AMAZING.


VIDEO:FiSH 2011 - Trailer - Vaterlandsverräter

Un document şi mai tulburător este filmul Vaterlandsverräter / Trădător de ţară (2011), în care ni se prezintă biografia lui Paul Gratzik, un fost tâmplar, ajuns scriitor, prototip de victimă-călău a regimului comunist, care a lucrat timp de 20 de ani pentru Securitatea Statului, iar după ce a recunoscut public această colaborare mârşavă, turnându-şi prietenii şi colegii scriitori, pe însuşi Heiner Müller, a devenit el însuşi obiect al urmăririi.
Este o confesiune radicală, de o sinceritate dezarmantă, a unui om total iresponsabil, care declară că nu are conştiinţă şi morală. Personajul este un monstru, un produs al epocii care l-a înfiat. Este meritul regizoarei Annekatrin Hendel, care a reuşit această dezvăluire. Azi, Gratzik trăieşte într-o casă frumoasă, în linişte, departe de lume, precum Ţandără, ticălosul studiat de Lucian Pintilie în filmul După-amiaza unui torţionar (2002). Toţi turnătorii, din estul comunist, seamănă ca două picături între ei.

Data:16 noiembrie 2012
Sursa:Ziare.ro