Săptămînalul Ţara noastră, tipărit la Cluj între 1922-1931, apoi la Bucureşti, după ce, mai înainte, apăruse la Sibiu, îl are ca director şi editorialist pe Octavian Goga.
Poet, publicist, dar şi om politic.
E la modă azi ca politicienii să se dea rutinei de a deschide bloguri şi a iscăli, în hotarele acestora, texte de cele mai multe ori scrise de alţi ţinători de condei, angajaţi cu ziua, asemenea curățitorilor de WC-uri la vilele burghezo-moșierilor postdecembriști. Nu de puţine ori, ziarele şi televiziunile profesioniste preiau fragmente din aceste produse şi le înfăţişează românilor ca şi cînd ar merita osteneala să fie luate în seamă.
În realitate, rîndurile iscălite de politicieni nu numai pe bloguri, dar şi în unele ziare, bucuroase că au făcut astfel rost de o umplutură tipografică pe gratis, împărtășesc, chiar şi cînd ele sînt concepute și postate de alții, o mediocritate care dă cititorului dureri de cap atroce.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre textele lui Octavian Goga din Ţara noastră.
Ajuns politician, marele poet, totodată şi marele ziarist, nu-şi dezminte uriaşul talent chiar şi în aceste producţiuni săptămînale care, la o adică, aparţinînd unui fost ministru al Cultelor şi unui viitor ministru de Interne, te-ai aştepta să fie stîlcite sub bocancul interesului politic.
În numărul din 18 martie 1925, an IV, nr. 11, Octavian Goga publică un text făcut celebru de titlul unui volum aflat pe vremea comunismului în biblioteci la Departamentul D, al cărţilor care se dădeau la sală doar cu aprobarea directorului:
Mustul care fierbe.
În primăvara lui 1923, Octavian Goga îşi aminteşte de o secvenţă trăită la Chişinău în zilele care au urmat realipirii Basarabiei la patria-mamă.
Dînd curs uriaşului său talent, autorul face dintr-o producţie gazetărească o capodoperă de moralist, rezistentă în timp, atrăgîndu-ne atenţia, nouă, gazetarilor de azi, că scriitura, cum i-ar spune teoreticienii literari, deosebeşte un publicist adevărat de un publicist vopsit:
„Stăteam în faţa catedralei cu un grup de noi-veniţi şi ne uitam la marea de capete din jurul nostru. Pe bulevard trecea în arşiţa dogorîtoare un escadron de husari moldoveni, echipaţi cu uniforme ruseşti din vremea păcii, găsite în te miri ce depou descoperit atunci. Era «armata Basarabiei», pusă sub comanda unui domn marţial, care mi se spunea că e ministrul de război al provinciei desrobite. O enormă muzică militară călare defila în frunte, în acelaşi costum decorativ, cîntînd Marselieza. Pe urma acestui marş postum al ţarismului prăvălit, un regiment de infanterie românească închidea cortegiul, cu soldaţii noştri mărunţi şi vioi, mi se pare din Mehedinţi.
Era ieşirea din biserică, şi în faţa noastră se strecurau în toată mîndria lor reprezentativă notabilităţile actuale ale ţării: miniştri, secretari-generali, dignitarii zilei fel de fel, o largă eflorescenţă, urcînd în automobilul cu sirena ascuţită...
Deodată un murmur străbate mulţimea şi în jurul monumentului lui Alexandru I, învelit în zdrenţe, pîlcuri de femei de mahala se agită cu gesturi nervoase, cu stridente manifestaţii guturale. Le strălucesc ochii sub broboadele negre, poporul se mişcă şi cîteva braţe împing o scară pe soclul statuii. O clamoare generală, strigăte, agitaţie... Vine poliţia...
— Ce e leliţă? – întreb pe o surată din dreapta mea, care striga şi ea pe moldoveneşte.
— Ce să hie cocoane? – îmi răspunde dîrz vecina mea, vrem să descoperim pe ţarul.
— De ce?
— Până nu ne milostivim noi cu el, nici Dumnezeu nu se milostiveşte cu noi şi nu ne dă ploaie, – îmi replică cu toată hotărîrea moldoveanca fanatizată“.
Adăugată altor multe fapte, mărturisind un talmeş-balmeş violent pitoresc, de început de lume, secvenţa îi dă unui alt martor, profesor la Iaşi, prilejul acestei constatări:
„— Domnii mei, acum ţara s-a făcut, mai trebuie şi oameni în ea...“
Observaţia se iveşte în hotarele unui talk-show cu locul adaptat unor vremuri cînd studiourile TV nu se născuseră încă:
Pe o bancă, în parcul de peste drum.
Un altul, optimist, răspunde: „Fiţi pe pace, se nasc!“, la care cel de alături tresare neliniştit:
„— Bine, dar pînă atunci?“
Potrivit relatării, un doctor francez, „care era cu noi, venit în inspecţie sanitară la diviziile de peste Prut“, intervine pentru a pune punctul pe i:
„— Pîn’atunci e mustul care fierbe. Toate revoluţiile, oricît de creatoare, au o perioadă de elaborare. Vă spune acest adevăr consacrat un om ai cărui înaintaşi au fost de patru ori pe baricade în ultima sută de ani. E mai lungă sau mai scurtă, după cum societatea a fost mai curînd sau mai tîrziu fecundată de ideia biruitoare. E, cu alte cuvinte, procesul normal de procreaţie care trebuie să-şi facă cursul ca în toate domeniile vieţii organice“.
Entuziast, ca orice naţionalist care se respectă, Octavian Goga din 1923 îmbrăţişează formula franţuzului, pentru a desluşi în prezentul tubure al Ardealului şi al României Mari, prezent asemenea mustului care fierbe, viitorul în care deja s-a făcut vinul:
„Încolo, trecut odată momentul critic, selecţiunea liniştită va începe şi poporul nostru va apuca să primească binefacerile societăţilor constituite.
Această zi însă e departe încă.
Noi ce de astăzi n-o vom ajunge niciodată. Sîntem generaţia sacrificată, care nu poate avea altă consolare decît ideea că a făcut din jertfa ei puntea de trecere între trecut şi viitor.
Fericiţi cei de mîine! Ei, din mustul ce fierbe astăzi, vor putea gusta vinul pur, după ce fermentaţia a încetat, unde s-a limpezit şi drojdiile, vai, drojdiile s-au coborît la fund...“citeste integral pe Evenimentul Zilei
Sursa:Evenimentul Zilei
Data:15 septembrie 2013
Poet, publicist, dar şi om politic.
E la modă azi ca politicienii să se dea rutinei de a deschide bloguri şi a iscăli, în hotarele acestora, texte de cele mai multe ori scrise de alţi ţinători de condei, angajaţi cu ziua, asemenea curățitorilor de WC-uri la vilele burghezo-moșierilor postdecembriști. Nu de puţine ori, ziarele şi televiziunile profesioniste preiau fragmente din aceste produse şi le înfăţişează românilor ca şi cînd ar merita osteneala să fie luate în seamă.
În realitate, rîndurile iscălite de politicieni nu numai pe bloguri, dar şi în unele ziare, bucuroase că au făcut astfel rost de o umplutură tipografică pe gratis, împărtășesc, chiar şi cînd ele sînt concepute și postate de alții, o mediocritate care dă cititorului dureri de cap atroce.
Nu acelaşi lucru se poate spune despre textele lui Octavian Goga din Ţara noastră.
Ajuns politician, marele poet, totodată şi marele ziarist, nu-şi dezminte uriaşul talent chiar şi în aceste producţiuni săptămînale care, la o adică, aparţinînd unui fost ministru al Cultelor şi unui viitor ministru de Interne, te-ai aştepta să fie stîlcite sub bocancul interesului politic.
În numărul din 18 martie 1925, an IV, nr. 11, Octavian Goga publică un text făcut celebru de titlul unui volum aflat pe vremea comunismului în biblioteci la Departamentul D, al cărţilor care se dădeau la sală doar cu aprobarea directorului:
Mustul care fierbe.
În primăvara lui 1923, Octavian Goga îşi aminteşte de o secvenţă trăită la Chişinău în zilele care au urmat realipirii Basarabiei la patria-mamă.
Dînd curs uriaşului său talent, autorul face dintr-o producţie gazetărească o capodoperă de moralist, rezistentă în timp, atrăgîndu-ne atenţia, nouă, gazetarilor de azi, că scriitura, cum i-ar spune teoreticienii literari, deosebeşte un publicist adevărat de un publicist vopsit:
„Stăteam în faţa catedralei cu un grup de noi-veniţi şi ne uitam la marea de capete din jurul nostru. Pe bulevard trecea în arşiţa dogorîtoare un escadron de husari moldoveni, echipaţi cu uniforme ruseşti din vremea păcii, găsite în te miri ce depou descoperit atunci. Era «armata Basarabiei», pusă sub comanda unui domn marţial, care mi se spunea că e ministrul de război al provinciei desrobite. O enormă muzică militară călare defila în frunte, în acelaşi costum decorativ, cîntînd Marselieza. Pe urma acestui marş postum al ţarismului prăvălit, un regiment de infanterie românească închidea cortegiul, cu soldaţii noştri mărunţi şi vioi, mi se pare din Mehedinţi.
Era ieşirea din biserică, şi în faţa noastră se strecurau în toată mîndria lor reprezentativă notabilităţile actuale ale ţării: miniştri, secretari-generali, dignitarii zilei fel de fel, o largă eflorescenţă, urcînd în automobilul cu sirena ascuţită...
Deodată un murmur străbate mulţimea şi în jurul monumentului lui Alexandru I, învelit în zdrenţe, pîlcuri de femei de mahala se agită cu gesturi nervoase, cu stridente manifestaţii guturale. Le strălucesc ochii sub broboadele negre, poporul se mişcă şi cîteva braţe împing o scară pe soclul statuii. O clamoare generală, strigăte, agitaţie... Vine poliţia...
— Ce e leliţă? – întreb pe o surată din dreapta mea, care striga şi ea pe moldoveneşte.
— Ce să hie cocoane? – îmi răspunde dîrz vecina mea, vrem să descoperim pe ţarul.
— De ce?
— Până nu ne milostivim noi cu el, nici Dumnezeu nu se milostiveşte cu noi şi nu ne dă ploaie, – îmi replică cu toată hotărîrea moldoveanca fanatizată“.
Adăugată altor multe fapte, mărturisind un talmeş-balmeş violent pitoresc, de început de lume, secvenţa îi dă unui alt martor, profesor la Iaşi, prilejul acestei constatări:
„— Domnii mei, acum ţara s-a făcut, mai trebuie şi oameni în ea...“
Observaţia se iveşte în hotarele unui talk-show cu locul adaptat unor vremuri cînd studiourile TV nu se născuseră încă:
Pe o bancă, în parcul de peste drum.
Un altul, optimist, răspunde: „Fiţi pe pace, se nasc!“, la care cel de alături tresare neliniştit:
„— Bine, dar pînă atunci?“
Potrivit relatării, un doctor francez, „care era cu noi, venit în inspecţie sanitară la diviziile de peste Prut“, intervine pentru a pune punctul pe i:
„— Pîn’atunci e mustul care fierbe. Toate revoluţiile, oricît de creatoare, au o perioadă de elaborare. Vă spune acest adevăr consacrat un om ai cărui înaintaşi au fost de patru ori pe baricade în ultima sută de ani. E mai lungă sau mai scurtă, după cum societatea a fost mai curînd sau mai tîrziu fecundată de ideia biruitoare. E, cu alte cuvinte, procesul normal de procreaţie care trebuie să-şi facă cursul ca în toate domeniile vieţii organice“.
Entuziast, ca orice naţionalist care se respectă, Octavian Goga din 1923 îmbrăţişează formula franţuzului, pentru a desluşi în prezentul tubure al Ardealului şi al României Mari, prezent asemenea mustului care fierbe, viitorul în care deja s-a făcut vinul:
„Încolo, trecut odată momentul critic, selecţiunea liniştită va începe şi poporul nostru va apuca să primească binefacerile societăţilor constituite.
Această zi însă e departe încă.
Noi ce de astăzi n-o vom ajunge niciodată. Sîntem generaţia sacrificată, care nu poate avea altă consolare decît ideea că a făcut din jertfa ei puntea de trecere între trecut şi viitor.
Fericiţi cei de mîine! Ei, din mustul ce fierbe astăzi, vor putea gusta vinul pur, după ce fermentaţia a încetat, unde s-a limpezit şi drojdiile, vai, drojdiile s-au coborît la fund...“citeste integral pe Evenimentul Zilei
Sursa:Evenimentul Zilei
Data:15 septembrie 2013
