Sentinţele judecătoreşti definitive nu sunt făcute pentru a fi comentate, însă argumentele judecătorului militar care a decis, pentru a doua oară, că un maior de Securitate nu poate fi nici măcar cercetat de procurori pentru faptele sale care au contribuit sau nu la moartea disidentului anticomunist Gheorghe Ursu, nu pot fi lăsate să treacă nevăzute. Ele îşi merită locul lor în istorie, care trebuie să reţină că, la 25 de ani de la căderea comunismului în România, un judecător român consideră că un om torturat şi omorât în beciurile Miliţiei, anchetat sub coordonarea Securităţii, de fapt a dus-o bine. Ba chiar a fost un privilegiat al sistemului comunist, lovit fiind de noroc să îşi permită chiar să iasă din ţară în Europa, „în concediu”.
„Neexistând practic ţară din Europa nevizitată de acesta”, a înfierat cu mânie proletară judecătorul militar, bazându-se pe ceva ce numai dumnealui ştie. Poate pe argumentele Securităţii? Pentru că fiul lui Gheorghe Ursu susţine că tatăl său a ieşit din ţară de 5 ori, şi nu în concediu. Insinuări de aceeaşi manieră securistă le-am auzit chiar din gura maiorului de Securitate Marin Pârvulescu, când a dat ochii cu fiul disidentului, la procesul nepublic desfăşurat anul trecut, la Tribunalul Militar Bucureşti: “Lasă că ştim noi ce făceai prin tabere în străinătate, cu Dinamo. Al cui era clubul Dinamo?”, i-a strigat bătrânul de 73 de ani. Aceste insinuări imposibil de placat raţional, atent deprinse la şcoala Securităţii, aveau menirea să-l decredibilizeze pe Andrei Ursu, al cărui singur păcat dovedit a fost că a practicat înotul la clubul sportiv Dinamo (al Internelor), ocazie cu care a ieşit din ţară în câteva tabere sportive.
Cazul Gheorghe Ursu şi istoria sa judiciară post-1989 sunt un roman stufos, destinat pasionaţilor de drept. Pentru noi, profanii, rezumatul este că în timp ce un fost infractor de drept comun – Marian Clită, şi doi ofiţeri superiori de Miliţie – Tudor Stănică şi Mihai Creangă, au fost condamnaţi pentru uciderea disidentului Gheorghe Ursu, în arestul Miliţiei Bucureşti, în 1985, nici un reprezentant al aparatului de stat comunist şi mai cu seamă al Securităţii, care orchestra înainte de 1989 toate aceste anchete “delicate”, nu a fost măcar deranjat cu o întrebare de vreun procuror, pentru această crimă politică. Nu trimis în judecată, nu arestat sau condamnat. Doar întrebat şi cercetat.
Plângerile penale insistente, ajunse deseori la pragul disperării, ale lui Andrei Ursu, fiul disidentului anticomunist, asta au cerut vreme de peste 10 ani: ca şi maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, cel care a coordonat anchetarea lui Gheorghe Ursu până la moartea acestuia, să fie cercetat penal şi ca un judecător să decidă dacă acesta a avut sau nu vreo vină în acest caz. Acest lucru a fost refuzat sistematic de procurorii şi judecătorii militari români, sub justificările că nişte oameni au fost deja condamnaţi pentru omorul lui Ursu, iar fapta atroce (bătăi sistematice la anchetă şi în celulă, de către colegii de arest) din subsolurile Miliţiei nu se înscrie sub cupola infracţiunii de crimă împotriva umanităţii, determinată politic.
De la cazul Ion Iliescu şi subteranele Revoluţiei din 1989, respectiv cel al Mineriadelor din 1990, tabloul împăcării juridice cu istoria a fost simplu: sistemul se protejează pe sine. Nu poate pica unul, pentru că apoi pică mai mulţi, în ciorchine. În cazul torţionarilor sub pulanul cărora au murit mii de oameni, în lagărele comuniste din România, la fel, lucrurile s-au mişcat greu. Abia anul trecut, nişte procurori au avut curajul şi voinţa să accepte că faptele acestor oameni se pot încadra juridic drept crime împotriva umanităţii.
Motivaţia judecătorului militar care a pus lacăt pe anchetarea securistului care l-a ţinut cu lampa în ochi pe disidentul Ursu străluceşte însă ca un caz aparte. Pentru a demonstra că moartea inginerului poet Ursu nu a fost o crimă împotriva umanităţii, motivată politic şi comisă într-un sistem represiv, aşa cum a fost cel comunist, ci doar o crimă de drept comun pentru care vinovaţii au fost deja judecaţi şi condamnaţi, magistratul militar alege o tactică similară cu cea a bătrânului maior de Securitate: aruncă umbra decredibilizării peste Gheorghe Ursu, la fel cum bătrânul securist a procedat anul trecut, de faţă cu presa, cu fiul disidentului. Fără argumente, fără să citeze surse judiciare de informare. Doar prin insinuări şi alegaţii proprii.
Magistratul susţine că, până la urmă, Ursu nici n-a fost chiar aşa de disident, că nici nu s-a opus comuniştilor. Nici nu l-au dat afară de la serviciu, comuniştii aceia de treabă, aşa cum procedau de obicei cu elementele dăunătoare din societatea multilateral dezvoltată...citeste mai departe
Sursa:Gandul
Data:3 iul 2014
„Neexistând practic ţară din Europa nevizitată de acesta”, a înfierat cu mânie proletară judecătorul militar, bazându-se pe ceva ce numai dumnealui ştie. Poate pe argumentele Securităţii? Pentru că fiul lui Gheorghe Ursu susţine că tatăl său a ieşit din ţară de 5 ori, şi nu în concediu. Insinuări de aceeaşi manieră securistă le-am auzit chiar din gura maiorului de Securitate Marin Pârvulescu, când a dat ochii cu fiul disidentului, la procesul nepublic desfăşurat anul trecut, la Tribunalul Militar Bucureşti: “Lasă că ştim noi ce făceai prin tabere în străinătate, cu Dinamo. Al cui era clubul Dinamo?”, i-a strigat bătrânul de 73 de ani. Aceste insinuări imposibil de placat raţional, atent deprinse la şcoala Securităţii, aveau menirea să-l decredibilizeze pe Andrei Ursu, al cărui singur păcat dovedit a fost că a practicat înotul la clubul sportiv Dinamo (al Internelor), ocazie cu care a ieşit din ţară în câteva tabere sportive.
Cazul Gheorghe Ursu şi istoria sa judiciară post-1989 sunt un roman stufos, destinat pasionaţilor de drept. Pentru noi, profanii, rezumatul este că în timp ce un fost infractor de drept comun – Marian Clită, şi doi ofiţeri superiori de Miliţie – Tudor Stănică şi Mihai Creangă, au fost condamnaţi pentru uciderea disidentului Gheorghe Ursu, în arestul Miliţiei Bucureşti, în 1985, nici un reprezentant al aparatului de stat comunist şi mai cu seamă al Securităţii, care orchestra înainte de 1989 toate aceste anchete “delicate”, nu a fost măcar deranjat cu o întrebare de vreun procuror, pentru această crimă politică. Nu trimis în judecată, nu arestat sau condamnat. Doar întrebat şi cercetat.
Plângerile penale insistente, ajunse deseori la pragul disperării, ale lui Andrei Ursu, fiul disidentului anticomunist, asta au cerut vreme de peste 10 ani: ca şi maiorul de Securitate Marin Pârvulescu, cel care a coordonat anchetarea lui Gheorghe Ursu până la moartea acestuia, să fie cercetat penal şi ca un judecător să decidă dacă acesta a avut sau nu vreo vină în acest caz. Acest lucru a fost refuzat sistematic de procurorii şi judecătorii militari români, sub justificările că nişte oameni au fost deja condamnaţi pentru omorul lui Ursu, iar fapta atroce (bătăi sistematice la anchetă şi în celulă, de către colegii de arest) din subsolurile Miliţiei nu se înscrie sub cupola infracţiunii de crimă împotriva umanităţii, determinată politic.
De la cazul Ion Iliescu şi subteranele Revoluţiei din 1989, respectiv cel al Mineriadelor din 1990, tabloul împăcării juridice cu istoria a fost simplu: sistemul se protejează pe sine. Nu poate pica unul, pentru că apoi pică mai mulţi, în ciorchine. În cazul torţionarilor sub pulanul cărora au murit mii de oameni, în lagărele comuniste din România, la fel, lucrurile s-au mişcat greu. Abia anul trecut, nişte procurori au avut curajul şi voinţa să accepte că faptele acestor oameni se pot încadra juridic drept crime împotriva umanităţii.
Motivaţia judecătorului militar care a pus lacăt pe anchetarea securistului care l-a ţinut cu lampa în ochi pe disidentul Ursu străluceşte însă ca un caz aparte. Pentru a demonstra că moartea inginerului poet Ursu nu a fost o crimă împotriva umanităţii, motivată politic şi comisă într-un sistem represiv, aşa cum a fost cel comunist, ci doar o crimă de drept comun pentru care vinovaţii au fost deja judecaţi şi condamnaţi, magistratul militar alege o tactică similară cu cea a bătrânului maior de Securitate: aruncă umbra decredibilizării peste Gheorghe Ursu, la fel cum bătrânul securist a procedat anul trecut, de faţă cu presa, cu fiul disidentului. Fără argumente, fără să citeze surse judiciare de informare. Doar prin insinuări şi alegaţii proprii.
Magistratul susţine că, până la urmă, Ursu nici n-a fost chiar aşa de disident, că nici nu s-a opus comuniştilor. Nici nu l-au dat afară de la serviciu, comuniştii aceia de treabă, aşa cum procedau de obicei cu elementele dăunătoare din societatea multilateral dezvoltată...citeste mai departe
Sursa:Gandul
Data:3 iul 2014
